Ziua asta a inceput fara graba, cu un mic dejun luat pe-ndelete, cafea si tot ce trebuie. Aveam de facut doar 170 de km, dar in acelasi timp trebuia sa urcam de la 2000 la 4400 de metri.

Am iesit din Huanuco si pe masura ce inaintam drumul spre Cerro di Pasco era din ce in ce mai aglomerat. Tiruri, camioane, claxoane….jungla. Am realizat ca eram pe principala trecere dintre Lima si Selva peruana.

Cand am inceput sa ne miscam mai bine, ne-am oprit in spatele unei coloane de masini. Am zis ca e o alta zone in lucru si ne-am asteptat cuminti randul. Si am avut ceva de asteptat pentru ca a duram vreo 2 ore.

Ne-am intalnit la coada asta cu inca 6 echipaje din Junket si s-a transformat intr-o petrecere. Poze, povesti, care mai de care mai prafuiti si mai fericiti ca inca sunt in viata.

Dupa doua ore s-a deschis drumul, dar n-am plecat inca. A mai durat inca vreo ora pana cand politia a facut suficienta ordine printre masinile care depasisera coloana. Deci si ei tot latini:)

Am plecat intr-un final si nu dupa mult timp a inceput ploaia. Namol, tiruri, slalom printre balti, ne-am murdarit din cap pana-n picioare. Cand ploaia ne-a mai lasat, l-am gasit oprit pe dreapta pe Peter, americanul care merge singur. Am oprit sa vedem ce problema are si daca il putem ajuta. Ramasase fara schimbator de viteze si cu lantul sarit. A dura vreo jumatate de ora pana l-am repus in functiune si am plecat din nou. Bine ca l-am lasat in fata noastra, ca dupa nici un kilometru i s-a rupt lantul. A mai durat inca o jumatate de ora sa scoatem un lant din bagaje, sa il scurtam si sa il montam. Bine ca noi aveam ce ne trebuie. Sau cel putin asa credeam atunci.
Din nou la drum si de data asta totul mergea bine. Am ajuns pe la 3300 de metri, ploaia se oprise, si desi murdari pana-n gat, eram totusi pozitivi.

Inca doua minute de fericire si bestia se inneaca, incetineste si se orpeste. Am incercat s-o pornim si nimic, am impins-o si tot nimic. Am demontat-o si degeaba. I-am schimbat bujia si surpriza: tot nimic. Am gasit o problema la cablul de acceleratie si foarte fericiti ca avem unul de rezerva, am inceput sa-l schimbam. Dar ceva nu era bine, la sfarsit dadea cu virgula. Sa nu fie oare cablul potrivit? Deci n-aveam tot ce ne trebuia.

Am acceptat intr-un tarziu ca bestia nu mai pleaca de-acolo pe picioarele ei. Am comtemplet si posibilitatea de a o impinge 10 km pana la cel mai apropiat oras. In mod normal era ceva de luat in seama (pentru noi) dar 10 km pe lungime si unul pe inaltime nu prea mergea impinsa.

Asa ca am inceput sa facem cu mana la masini. Dupa 20 de minute a oprit o masina care transporta fructe. I-am spus ca avem nevoie de ajutor si ca am aprecia daca ne-ar putea lasa in Cerro de Pasco pe toti trei. Iata-ne cum incercam sa-i facem bestiei loc printre bananele, ananasii si celelalte lazi de fructe. Am reusit pe jumatate. Se pare ca bestia are fundul prea mare si nu a incaput. Am asigurat-o si am sarit si noi inauntru cu ea. Dupa 10 km soferul opreste masina si ne intreaba daca nu vrem in Juanin (destinatia noastra). Perfect, la drum!

In spatele masinii se adunau cumva toate gazele de la esapamentul masinii. Am dat copertina la o parte sa luam o gura de aer si sa admiram peisajele.
La 4000 de metri este foarte frig. Cu toate ca eram echipati corrspunzator, frigul si vantul au inceput sa ne intre pe sub piele.

Dupa vreo doua ore de stat ca niste saci de cartofi am ajuns la destinatie. Elvetienii ne rezervasera o camera la hotelul la care erau si ei iar de mecanic ne-au spus ca abia mai e deschide.

Am luat-o frumos pe bestie de urechiuse si am impins-o pana la mecanic. Am bagat-o repede in atelier si cand ne-a spus ca abia maine se poate ocupa de ea i-am explicat ca Today You Can Do Anything! Mai de buna voie, mai ca nu avea cum sa ne dea afara s-a apucat sa se uite la ea. A schimbat cablul de acceleratie si gata! Bestia este din nou apta de drum!