Porneam în aventura siberiană cu o motocicletă URAL. Nu știam multe despre ea, dar aveam încredere în tehnologia rusească, mai ales că aflasem că modelul fusese copiat la indigo după motocicleta germană BMW R71, lăsată în urmă de nemți în cel de-al doilea război mondial. Și când zic “la indigo”, zic că rușii au copiat-o cu tot cu logo!

Ne-am pregătit cât am știut și am putut noi de bine, dar drumul a început cu peripeții în aeroportul Otopeni din București în dimineața zilei de 10 martie. După o zi întreagă, cu tot cu timpul petrecut prin aeroportul din Moscova, unde ne-am întâlnit cu Tony, unul dintre participanți, am schimbat fusul orar și am ajuns, cu 5 ore înaintea orei României, la Irkutsk, de unde am luat sau, mai bine zis, ne-a luat taxi-ul până la hotel.

În localitatea asta din apropierea coastei vestice din sudul lacului Baikal am făcut ultimele pregătiri combinate cu plimbări pe străzile orașului, dar și cu gesturi de “binefacere”. Aici am ajuns, în cele din urmă, să o cunoaștem pe ‘nATAȘa. Bine, când am cunoscut-o noi, o chema Christine, dar ne-am permis s-o rebotezăm, având în vedere cât de apropiați aveam să fim în zilele care urmează.

Prima întâlnire a fost într-o zonă de garaje din Shelekov, o mică localitate la sud-vest de Irkutsk. Ni s-a explicat mai întâi cum să o punem în mișcare și cum s-o tratăm cu atenție, ca pe o doamnă, după care fiecare echipaj și-a primit perechea. Exercițiul de matching a fost unul foaaarte complex – prin tragere la sorți. Astfel, Vlad a fost cel care a băgat mâna-n pălăria rusească și a tras biletul norocos: 3567, adică numărul de înmatriculare după care am recunoscut-o afară, când am început s-o căutăm printre motocicletele pregătite de aventură. Una mai veche și mai șubredă ca alta.

Ca să înțelegi, toate erau fabricate între anii 1977-1991, nu se știa foarte multe despre cum au fost întreținute, iar pregătirea lor pentru traversarea Baikalului fusese făcută cu vreo 2 săptămâni înainte. Totuși, rușii ne-au asigurat că ‘nATAȘa e o fată foarte puternică și că atunci când i-au făcut o probă a mers foarte bine în orice condiții.

I-am crezut pe cuvânt și am sărit imediat pe ea, ca niște cunoscători. Cred că s-a văzut totuși din prima că, în afară de momentul când Cristian de la Ural România ne-a ajutat cu un “demo” cât încă eram în țară, nu mai mersesem niciodată cu așa ceva.

Nici până în ziua de azi nu ne-am dat seama dacă a fost de la puterea ei sau a noastră, dar am simțit pasiunea înflăcărată la propriu: toată instalația electrică a ‘nATAȘei a luat foc cu puțin timp înainte să plecăm cu ea înapoi în Irkutsk, de unde începeam a doua zi traversarea Baikalului. Drept urmare, am lăsat-o la reparat și amândoi ne-am întors în atașurile altor motociclete din grup. ‘nATAȘa a rămas peste seară „pe mâna” unui mecanic rus, de la care am primit-o înapoi cu puțin timp înaintea plecării.