Nu puteam să începem prima zi pe lac decât încercând-o pe ‘nATAȘa pe gheață dis-de-dimineață. Bine, asta după ce ne-am bucurat mai întâi de gheața din cort, produsă de la umezeală și frigul extrem, și după ce-am strans cortul, adică rutina noastră în toate zilele care au urmat.

In cort şi implicit in sacul de dormit trebuie sa te bagi cu cât mai puţine haine pe tine pentru a lăsa bariera termică ce se formează in sac să-ţi ţină de cald. Dimineaţa incepe procesul de imbrăcare pentru ca sunt multe straturile pe care trebuie sa le ai pe tine pentru a te proteja de frig. În partea superioară a corpului, peste primul strat din lana de merinos, am avut un polar THE NORTH FACE 200 Shadow potrivit pentru temperaturi scăzute, ne+a oferit confort și cădură pe toată durata expediției. Materialul POLARTEC Classic din care este fabricat, are bune proprietăți izolatoare, reține căldura corpului la interior. Polarul are si multe buzunare in care am reuşit să pitim toate echipamentele electronice pentru a nu ingheţa pe timpul zilei. Peste Polar am avut pantalonii – salopetă Fuse Brigandine Bid ce ne-au protejat de frig si umeyeala in timp ce eram calare pe motocicleta.

Probabil că te întrebi cum se intră pe gheață… pur și simplu, așa cum am aflat și noi în dimineața respectivă. Important e să găsești un loc în care mișcarea plăcilor de gheață nu a format la mal bucăți uneori mai înalte de un metru.

Știam încă din țară, de la Mihai și Cristi, că mersul pe-o motocicletă cu ataș n-are nicio legătură cu mersul pe motocicletă în general. Acum mai învățam ceva nou și anume că mersul pe o motocicletă cu ataș pe gheață e ca o activitate de patinaj. E bine să fii în temă, că cine știe când te trezești vreodată cu motocicleta cu ataș pe gheață: dacă vrei să virezi stânga, trebuie să decelerezi (dacă mai prinzi și ceva zăpadă sub roți, te va ajuta și mai mult la viraj), iar dacă vrei să virezi dreapta, trebuie să accelerezi. Iar dacă ai viteză prea mare atunci când virezi dreapta, cel mai probabil o să te răstorni. Asta am învățat pe pielea noastră chiar din primele ore de mers pe gheață: ne-am răsturnat.

În aceeași zi am învățat și că poți merge cu Uralul pe zăpadă. Și chiar prin depuneri serioase de zăpadă, așa cum aveam să experimentăm mai intens în zilele următoare. Contrar primei impresii, ai toate șansele să mergi cu motocicleta cu ataș prin zăpadă dacă greutatea cea mai mare e pe motocicletă (și nu pe ataș!), astfel încât roata de tracțiune (adică roata-spate a motocicletei) să aibă o cât mai bună frecare la contact cu zăpada.

În plus, dacă zăpada e foarte mare, așa cum am avut ocazia să vedem mai târziu, pe lângă împins efectiv, cel care accelerează trebuie să stea jos de pe șa, sprijinit cu piciorul drept pe suportul de picior și să se balanseze în stânga, în așa fel încât să ridice atașul care se comportă ca o ancoră și pe care îl împiedică astfel să mai opună rezistență la trecerea prin nămeți.

Dacă tot ce-am făcut în ziua respectivă sună solicitant e pentru că așa a și fost, dar a fost și foarte distractiv și, mai ales, util. Pentru că tot ce-am învățat despre mersul pe motocicleta cu ataș în condiții extreme ne-a ajutat să parcurgem cu bine cei 1.000 de km până în nordul lacului.

De data asta, locul de campat a fost direct pe gheață, unde ne-am instalat cu tot cu motociclee, echipamente și focul de tabără pe lângă care ne încălzeam și ne uscam hainele în timp ce treceam din mână-n mână pahare de vodkă Stalinskaya.

Sunet ca de lemn trosnind se auzea și mai târziu în cort, la mult timp după ce am stins focul. Un sunet cu care a trebuit să ne obișnuim în serile următoare, când ne-am dat seama că era zgomotul crăpăturilor care se formau în gheață, provocate de vibrațiile apei de dedesubt care separă uneori plăcile. La temperaturi scăzute, acestea se pot desprinde, formând crăpături și crevase, sau urcă unele peste altele, formând plăci verticale de mai bine de un metru înălțime atunci când se încălzește și gheața se dilată.

Gheața asta poate părea o calotă unitară, dar de fapt e formată din porțiuni ce îngheață separat și care, într-un final, se unesc. Am simțit pe pielea noastră că Baikalul e ca un organism viu și ne-au trecut fiorii de multe ori când simțeam că sunetele, venite de undeva din adânc, se apropiau de zona în care ne aflam. Cu timpul, ne-am obișnuit, căci odată ce știam că trebuie să ne odihnim efortul din ziua următoare, tot sunetele astea au fost și cele care ne-au adormit.