In ziua de dinainte am concluzionat: “N-am facut nici macar o pana in raliul asta!” In dimineatza asta am regretat propozitia anterioara pentru ca primul lucru pe care l-am vazut cand ne-am trezit a fost pana de pe dreapta fata. Asa ca in loc de cafea, pentru ca oricum nu aveam, am facut o pana. Si cum pentru noi a fost un moment nemaivazut in raliul asta, am facut poze si am filmat. Tot asta a fost momentul in care am realizat ca masina noastra nu era echipata cu cheie de roti si ca nimeni nu s-a gandit sa verifice asta inainte sa plecam. Norocul a facut ca in trusa noastra de scule sa se gaseasca o cheie potrivita, care sa ne salveze.

Am plecat mai departe pe un drum pe care speedbump-urile pareau a fi si mai dese decat de obicei. Tot ele faceau ca drumul asta prin desertul Gobi sa para nesfarsit. Cu toate astea era ceva foarte frumos la locul asta. Pe la 7, au inceput sa apara camilele si a asta a generat o noua sedinta foto.

Urmatorii 200 de kilometrii au fost extrem de solicitanti, atat pentru noi cat si pentru Yurty. Intr-un final am ajuns in orasul urmator, si am ajuns direct la un service ce avea deasupra lui scris mare cu litere rosii MONGOL RALLY. Imediat s-au strans in jurul nostru 20 de curiosi sa vada de ce avem nevoie. Am scos roata cu pana si am dat-o unui omulet mic si agitat sa o repare.

Tot le service-ul asta am cunoscut si oameni veniti din capitala ca sa viziteze Mongolia de Vest. Spun ei ca Mongolia de Est e foarte diferita fata de cea din Vest.

Ce ne-a surprins era faptul ca oamenii cu care am vorbit, nu doar ca vorbeau o engleza perfecta, dar erau scoliti la unele dintre cele mai bune universitati din lume. Intelegem de la ei ca mongolii din UB pun mare pret pe educatie.

Cu ideea asta am pornit mai departe si am iesit din oras pe un drum larg, asfaltat. Am urmarit masinile ce veneau din sensul opus si ne-am bucurat pentru ca nu pareau deloc murdare. Pentru noi asta insemna un singur lucru: asfalt.

Si am avut parte de asfalt cam 100 de km. Partea ciudata era faptul ca din loc in loc, drumul asta impecabil, era taiat de-a latul, de un maldar mare de pamant, ce trebuia ocolit prin afara drumului. Nu stim daca e tot o forma de speedbump mongolez, dar daca asta e, sigur functioneaza.

Totul a fost bine, pana in punctul in care asfaltul s-a terminat brusc, si de unde se termina incepea o poteca ingusta cat o masina. Eram in ceata din nou. Am gresit drumul? Am decis ca n-am gresit drumul, asa e Mongolia.

Am pornit pe drumuletul din fata noastra cu un nou slalom printre pietre. Dupa inca 2 ore de mers, am ajuns din urma 3 echipaje de ralioti blocati pe o panta. Una ditre masini era tractata, si funia cu care o tractau se rupsase. Nu era prima pe care o rupeau, dar era ultima pe care o aveau. Le-am cedat sufa noastra cea noua, gandindu-ne ca ei au mai multa nevoie de ea decat noi. Adevarul e ca sa tractezi o masina pe drumul ala era un lucru extrem de dificil din cauza multimii de bolovani ce se impotriveau.

Dupa ce i-am ajutat cum am putut, ne-am vazut de drum in continuare. Peste inca vreo 2 ore de condus, am ajuns la un satuc izolat, unde am oprit sa cerem indicatii. Nu stiam daca suntem sau nu pe drumul cel bun. Am intrat in ceea ce parea a fi un fel de restaurant, sau o cantina, unde doua mongoleze faceau de mancare. Am cerut si noi cate o portie din ce gateau ele acolo si dupa ce ne-am elucidat asupra drumului, am pornit din nou la drum.

Dupa ce  s-a lasat seara, un nou rau mare a aparut in fata noastra. Am incercat sa urmam alte masini si sa ii lasam pe ei sa ne ghideze spre locul unde e cel mai usor de trecut. Dupa nici 10 km, am ramas impotmoliti in ceea ce parea initial a fi o balta. Era mai mult un lac ce se intindea dintr-o parte in alta a drumului de nisip. Apa aproape ca acoperea rotile. Poate ca asta era si motivul pentru care eram singura masina de pe bucata asta de drum. Am reusit din nou sa o scoatem pe Yurty fara sa o impingem.

Insa, dupa 10 minute, o dara de fum a inceput sa se vada de sub capota si un puternic miros de ars. Am oprit si am scos extinctorul, dar cand am deschis capota, ploaia puternica de afara s-a ocupat de orice urma de foc. Am decis sa incercam sa ajungem la urmatorul oras care era la doar 10 km distanta, asa ca am pornit. Dupa 200 de metri, un abur gros a iesit de sub capota, si temperatura motorului a depasit limita maxima. Am oprit masina si am inteles ca acum aveam o problema serioasa care nu ne va permite sa mai continuam.

Ne-am dat seama ca e o problema cu ventilatorul care nu mai functioneaza si nu mai raceste, dar nu stiam exact de ce. De fapt ventilatorul asta ne-a creat probleme tot drumul si n-a fost niciodata suficient ca sa tina motorul la o temperatura buna. Dar de data asta a murit.

Astfel, in bezna, in mijlocul pustiului, pe o ploaie stresanta si insistenta au inceput tentativele de reparatie. Ne-am chinuit vreo ora sa scoatem releele, sa le inlocuim, dar intunericul, si mai ales ploaia faceau ca incercarile noastre sa fie in zadar. Am decis sa asteptam sa se opreasca ploaia, sau sa vina dimineata pentru a continua. Ne-am zgribulit toti trei in masina, fiecare cuminte pe locul lui, am deschis o sticla cu apa de foc si ne-am luat gecile de ski pe noi. Am adormit cu un gust amar in gura, si nu era de la vodka. Pentru prima data in raliul asta, Yurty cedase.