Prima dimineata in Mongolia a fost spectaculoasa. Dezbaterea noastra din seara anterioara despre existenta lacului de langa noi (sau despre lipsa lui), s-a rezolvat repede: lacul exista. Am luat micul dejun fara graba si ne-am bucurat de soare. Am facut o excursie pana la lac si dupa ce ne-am luat la revedere de la el, am plecat mai departe.

Am avut noroc de o zi frumoasa, fara nori si, dintr-o data, poteca groazei din seara de dinainte, parea mult mai prietenoasa. Doar parea, pentru ca in realitate drumul era la fel de prost. Si nu e vorba de faptul ca nu era asfalt, la asta ne asteptam. Nu ne asteptam ca drumurile astea din Mongolia sa fie o insiruire nesfarsita de speedbump-uri. Cate unul la fiecare 30-40 de cm…..pret de sute de kilometri. Am aflat si un nume pentru ele: Mongolian death rattle.

Poate ca ele au fost si motivul pentru zgomotul metalic pe care l-am auzit venind de sub masina la un moment dat. Am oprit, si cu frica ne-am uitat sub masina, asteptandu-ne sa vedem esapamentul atarnand pe jos. Nu era esapamentul, ci roata de rezerva, care la masinuta noastra era tinuta la locul ei intr-o cusca prinsa cu un surub. Si, normal, ca orice surub se desface de la vibratiile infinite ale drumului asta. Am prins-o la loc si am plecat mai departe.  Munti si pe stanga si pe dreapta, peisaje spectaculoase, din loc in loc iurte si turme de vaci.

Stiam ca la un moment dat vor aparea rauri pe care va trebui sa le trecem intr-un fel sau altul, si n-am fost dezamagiti. Le-am trecut cu succes pe primele, dupa o cercetare atenta in prealabil. Deja drumul era mai distractiv cu rauri decat fara.

Prima problema a aparut in momentul in care am incercat sa ocolim pe iarba niste balti ce pareau destul de adanci. Si cum iarba si apa nu se inteleg bine cu tractiunea masinii, am ramas impotmoliti intr-o mlastina. Eram pregatiti sa o impingem, dar usor usor, dupa cam 15 minute, Yurty a reusit sa iasa fara vreun alt ajutor din exterior. Peste inca 50 de km, pe un platou, in dreapta noastra au aparut alte doua masinute de Mongol Rally. Ne-am alergat un pic, apoi am oprit si am stat putin de vorba cu baietii astia. Nu stiu exact in ce directie sa mearga, si le-a venit cumva ideea ca noi stim, asa ca au decis sa ne urmeze. Am mai facut cativa kilometrii si ne-am oprit din nou. De data asta am ajuns la un rau adevarat, cu apa ce trecea bine de genunchi. Am inceput sa cercetam, am masurat adancimea, am stabilit un plan, adrenalina la maxim, si cand eram gata sa incercam sa trecem….Stop! In ultima secunda Vlad a gasit un localnic care i-a spus despre un pod la 2 km distanta. Am plecat tare dezamagiti spre podul plictisitor si am ratat sansa de afla daca puteam sa trecem sau nu.

Peste o ora am ajuns in orasul urmator, nimic spectaculos, doar o taxa de intrare pe care a trebuit sa o platim. Colegii nostri de drum au ramas in oras dupa ce s-au decis ca in stilul asta, nu mai vor sa ne urmeze. Da, poate ca am mers un pic cam repede, dar i-am ajutat sa gaseasca drumul 🙂

Am plecat mai departe, hotarati sa ajungem la un lac enorm pe care il vazusem pe harta undeva in apropierea orasului. Ca majoritatea momentelor in care am cautat un lac in raliul asta, s-a dovedit din nou a fi o iluzie. Oricat ne-am chinuit sa ajungem pe malul lacului, nu am reusit, si ne-am multumit cu o masa rapida pe capota masinii la vreo 300 de metri de lac. Apoi tantarii au aflat ca am venit, asa ca ne-am vazut de drum.

Bucata de pamant care a urmat a fost extrem de denivelata si plina de camioane ce ridicau nori de praf. Din nou un drum asfaltat, dar interzis ne ispitea. Intr-un final am cedat, am riscat, am urcat un mal abrupt de pamant si am reusit sa ajungem pe asfaltul virgin. Era perfect. Ca-n palma. Doar ca nu aveam voie sa mergem pe el. Nici acum nu stim de ce. Am prins cam 40 de km de asfalt, pana a trebuit sa schimbam directia de mers si sa renuntam la minunatia asta de drum. La punctul asta eram tentati sa mergem inainte, in ciuda faptului ca directia nu era buna, doar ca sa mai putem sta pe asfalt pentru cativa kilometrii.

Dupa inca 2 ore de praf si camioane, am decis sa campam. Pentru prima oara in raliul asta ne-am gandit sa ne oprim pe lumina. A fost o idee proasta, pentru ca imediat ce ne-am dat jos din masina am fost asaltati de un nor de tantari care ne-au facut sa ne razgandim. Ne-am suit inapoi in masina si am plecat mai departe….cat mai departe de tantari. Nu aveam de gand sa mai mergem mult, dar am sfarsit prin a mai conduce inca 4 ore. Ne-am oprit undeva in desert, pe la 2 dimineata, am pus corturile, ne-am pregatit de culcare si am adormit instant.