Dimineata asta ne-a gasit la coada la vama, o coada care se dublase in cateva ore. La ora trei eram ultima masina de la coada, iar la 7 cand ne-am trezit, nu mai vedeam sfarsitul cozii. Ce-I drept, nici inceputul. Nu-l vedeam nici pe Vlad, care matinal cum e de obicei, asalta deja vamesii rusi cu actele masinii. In jurul nostru, forfota de ralioti. Nu mai vazuseram atatea masini de Mongol Rally la un loc de cand am plecat de la Mamaia. Haos total, toti incercau sa inteleaga logica granitei asteia: ce trebuie sa duci, si unde. Toti in ceata. Mai putin Vlad, care a vazut o oportunitate si a profitat. Pana s-au dezmeticit restul, actele pentru Yurty erau gata. Dar degeaba, tot departe de poarta vamii rusesti eram. Asa ca, intr-un spirit pur romanesc, Yurty a ajuns cumva a doua la coada. Nu imi mai aduc aminte cum.

Am intrat in primul val, noi si inca 4 masini. A reinceput dansul binecunoscut de ia stampila, scoate bagaju, baga bagaju, ce e asta, ce e aia…. Dupa o ora au zis ca suntem ok, asa ca ne-au deschis larg portile si am plecat. Batalia asta n-a fost usoara, dar stim ca in Vama Mongoliei va fi mult mai greu.

E o bucata buna de noman’s land intre Rusia si Mongolia, dar noi era euforici, zburam. In ciuda asteptarilor noastre, asfaltul era bun. De fapt ce ne surprindea era faptul ca exista asfalt. Dar asta n-a durat mult. Dupa nici 5 kilometri am fost opriti la un control, tot rusesc, dincolo de poarta asta, asfaltul avea sa se termine subit. Ne-am bucurat, parca ne si saturasem de atata asfalt.

Ne-am oprit pentru 5 minute sa facem o sedinta foto. Drumul era pustiu, Yurty de-a latul drumului si noi deasupra ei. Am terminat subit cu pozele cand alte masini de raliu au venit din spate. Am ajuns la vama Mongoliei dupa 10 minute si ne-am asezat din nou la coada. Erau doar trei masini in fata noastra, dar stiam ca asta nu inseamna mare lucru.

Resemnati, am scos pateurile, cascavalul si maslinele, niste beri, si am asteptat cuminti. Dupa nici o ora, ne-au lasat sa intram in vama.

Aici a inceput o cursa de-a soarecele si pisica cu vamesii. Cursa in care Vlad era pisica, iar ei soarecii. Pe scurt, dupa nici 5 ore, Yurty era libera sa plece, adica sa intre in Mongolia. Am contemplat si posibilitatea de a ramane in vama in noaptea aia, nu de alta, dar aveam deja provizii pentru 4 zile in vama, si ne obisnuiseram deja cu ideea. Cu toate astea, asteptam de atata vreme sa calcam in Mongolia….

MONGOLIA

Am intrat in Mongolia pe la 7 seara, am mai platit vreo 2 taxe imediat ce am iesit din vama si nu ne-am mai uitat inapoi. Nu aveam de ce sa ne uitam inapoi. In fata noastra, Mongolia ne depasea asteptarile. La nici 20 de km de granita, ne-a intampinat cu un curcubeu superb. Unul intreg, dintr-o parte in alta, cum rar poti vedea.

Ne-am uitat pe harta, am ales un lac ce parea sa fie prin apropiere si am stabilit ca a doua zi dimineata, acolo vrem sa ne trezim. Ce nu stiam inca era faptul ca pe drumurile din Mongolia apropierea era relativa. Pe inserat am ajuns la primul oras, Ulgii. Dupa cateva cumparaturi, am plecat mai departe spre lacul nostru. Ne-am ratacit undeva la iesirea din oras. Nu mai eram pe nici un drum. Eram pe o poteca presarata din loc in loc cu pietre ascutite. Nici o masina, nici un camion. Ne-am gadit sa ne intoarcem si sa incercam sa mai iesim o data din oras. Am renuntat, cu speranta ca ne vom intepa in drumul principal in curand. A mai trecut o ora, in care am inaintat cu incapatanare. Ne-am dat seama ca la cativa metrii in stanga noastra era un drum ce parea chiar asfaltat pe alocuri. Pe el nu era nici o masina, ceea ce era ciudat. Vreo 10 km, am tot incercat sa ne suim pe drumul asta, dar maluri inalte de pamant il pazeau si pe o parte si pe alta. Pareau construite intentionat.

Intr-un final am zis acum ori niciodata, si am facut o incercare indrazneata de a ne urca pe drum. Aparent a fost prea indrazneata pentru ca am ramas suspendati pe malul de pamant. In secunda urmatoare, de nicaieri a aparut o masina cu un girofar portocaliu. A venit langa noi, soferul ne-a ajutat sa dam masina jos, si ne-a explicat ca drumul ala pe care tot incercam sa ne uracam e inchis. Semnul nostru preferat: cel cu antebratele incrucisate. I-am multumit si am plecat mai departe pe poteca noastra, sarind din piatra-n piatra. Peste inca doua ore, am ajuns langa ceea ce ar fi trebuit sa fie lacul. Nu stiam daca e sau nu e, dar, dupa tantarii care au sarit pe noi, era foarte probabil. Am intins corturile, Vlad a fugit de tantari in cortul lui, iar eu cu Nico am ramas sa ii infruntam afara, cu toate luminile stinse, poate uitau de noi.

Din cand in cand, luminile cate unei masini treceau pe la cateva zeci de metri de noi. Se pare ca totusi, poteca asta era drumul. Urmaream luminile pana dispareau in zare, iar apoi totul era in bezna din nou. Dupa cam 10 minute, o masina cu un singur far nu s-a mai pierdut in zare, ci a iesit de pe drum si s-a apropiat de noi. S-a oprit la 100 de metri de noi si in momentul ala am aflat ca masina cu un singur far era de fapt o motocicleta. O luminita s-a dat jos de pe motor, si a inceput sa vina spre noi.

Cu o mana pe ciocan si cealalta pe lanterna, l-am orbit pe individul care se apropia de noi. Era un mongol, imbracat in ceva ce semana cu o uniforma militara, cu niste ochi mari si bulbucati. Probabil ca ochii lui chinuiti se datorau lanternei. L-am intrebat in romana: “Ce vrei ma?” Se tot uita mirat si venea mai aproape….”Ce-ti trebuie?” El nimic. Cine-ar fi crezut ca nu vorbea romana. Apoi am inteles ca din cauza lanternei mele, nici nu vedea prea bine. S-a mai hoblat inutil la noi cam 10 secunde, si apoi a plecat inapoi spre motoreta lui. Ceva nu era ok, dar am zis fie….a fost si omul curios. Bine ca a plecat! S-a suit pe motor, l-a pornit, dar in loc sa-si vada de drumul lui, s-a indreptat din nou spre noi. Din nou lanterna, din nou ciocanul, din nou pe limba noastra. De data asta, s-a dat jos si ne-a explicat foarte clar, fara cuvinte. Facuse pana pe spate. Atunci am inteles ca daca esti in mijlocul pustiului, la miezul noptii, si ai o problema cum avea baiatul asta, e normal sa te uiti in jur si sa cauti ajutor oriunde vezi miscare. Asa ca atitudinea defensivo-agresiva s-a schimbat, si ne-am chinuit cu omul asta vreo 2 ore sa-I facem pana. Nico cu lumina, eu cu compresorul….e adevarat, mai mult a muncit el, dar la urma urmei era motorul luiJ Cand totul era reparat, ne-a multumit prin semne si si-a vazut in sfarsit de drumul lui. Si noi de drumul nostru spre corturi.