Ne-am trezit cu greu si am luat micul dejun in sala de mese. O incapere care avea un design vechi de mai bine de 100 de ani. Am iesit din hotel si am constatat ca eram in centrul vechi al orasului. Am plecat pe jos, printre negustori si istorie la fiecare pas.

Aveam sa aflam ca minareta (Minareta din Kalon) din oras l-a lasat cu gura cascata inclusiv pe maretul Genghis Khan care a decis sa o lase in picioare atunci cand a nivelat tot orasul. Langa minareta am gasit o curte interioara impresionanta in care ne-am lasat prada timpului.

Urmele trecerii lui Genghis Khan nu se vad aici dar mama Rusia si-a lasat amprenta peste tot. Inclusiv negustorii vindeau pe langa bumbac si covoare diverse haine de razboi cu insemne sovietice.

Am reinceput goana dupa bucatele locale si am aterizat tot la o terasa comunista, care servea bere dar nu si sucuri si am un savurat aceeasi mancare traditionala din toata zona aceasta – Shashlik. Am platit iarasi o nota de plata prea mare pentru serviciile oferite, ne-am inghesuit cu totii intr-un Tico si am ajuns inapoi la hotel.

Am trezit-o pe Yurty si dupa o ultima doza de wifi am pornit la drum. Astazi avem in plan sa ajungem la Dushanbe, capitala Tajikistan-ului.

A urmat un alt drum nu foarte lin pentru Yurty pe care am luat si primul radar din Asia, avand in vedere ca ultimul fusese luat in Austria poate era si mometul. Intitial ne-am facut ca nu intelegem despre ce este vorba dar in momentul in care militianul a vazut ca ne dam loviti ne-a luat de maneca si ne-a dus la un laptop unde am avut placerea sa o vedem pe Yurty si viteza ametitoare de 94 km/h limita fiind de 70. In momentul respectiv ne-am dat seama ca stim sa vorbim in dolari, am plasat o bancnota de $50 pentru noi, Naren si inca cateva echipaje oprite in acelasi timp si am plecat mai departe.

Ne-am despartit de Naren in apropierea Samarkand-ului si am continuat drumul catre Panjakent. Era deja noapte de ceva timp cand am ajuns acolo, ne-au oprit niste militari care ne-au cerut actele si ne-au dat vestea proasta: “pe aici nu se trece!”. Am obiectat pana ne-am plictisit! Nu s-au lasat clintiti! Chiar nu se trecea! Ne-au spus ca avem de facut un mic ocol – 400 km. Maculatura … nu?

Am plecat plini de nervi catre noua destinatie – Sariasiya. Tot drumul ne-am intrebat daca acolo este deschis si am avut timp de intrebari pentru ca acesti 400 de km au durat toata noaptea, drumul fiind exraordinar de prost.

„urmeaza o noapte lunga” …