El Camino de Santiago

708 kilometrii in alergare pe El Camino de Santiago Spania

Introducere

El Camino de Santiago, ruta franceză, este un traseu ce traversează Spania de la Est la Vest, făcut de pelerinii din întreaga lume ce are ca destinație finală Catedrala din orașul Santiago de Compostela unde este înmormântat apostolul martir al crestinătății, Sfântul Iacob. Acest traseu face subiectul a aproximativ 1000 de ani de pelerinaj.

La recomandarea fratelui meu care a parcurs traseul pe bicicletă, am luat decizia nebună de a-l alerga. Nu a existat zi în care să nu mă gândesc la această provocare, până în momentul în care am pus pixul pe foaie, am cântărit situația și a rezultat că e un plan destul de fezabil. Pentru a nu mai amâna momentul mi-am făcut rezervările la avioane și asta a fost. Totul bătut în cuie. Urma doar să stabilesc detaliile cursei. Motivul pentru care am ales să parcurg acest traseu a fost acela de a descoperi relația dintre fizic și psihic și pentru a vedea cum comunică unul cu celălalt și care are de gând să cedeze primul.

În paralel cu această provocare, am contactat Asociația Little People România în vederea inițierii unei campanii de strângere de fonduri, asociație ce are ca scop principal imbunătătirea calitătii vieții copiilor și tinerilor bolnavi de cancer, prin oferirea unui suport psihosocial pe toată perioada spitalizării și după finalizarea tratamentului, contribuind astfel semnificativ la rata de supraviețuire a acestui grup de bolnavi. Răspunsul reprezentanților a fost pozitiv și foarte prompt iar colaborarea a fost una exemplară. Din punctul meu de vedere campania a avut succes, dublându-se targetul estimat inițial. Pe această cale doresc să mulțumesc tuturor celor care s-au implicat în ajutorarea acestor copii minunați.

Vineri, 27 Mai 2016

Explozie de gânduri. Era prezentă o tensiune în aer care aproape că-mi spărgea măselele de încordare. Nu mai aveam răbdare deloc. Așteptam terminarea programului de la muncă precum recreația din timpul școlii. În capul meu era o mare furtună de gânduri: În ce m-am băgat? Unde dorm? Câți kilometri voi face pe zi? Oare am estimat corect numărul de zile? Banii sunt suficienți? Am tot ce trebuie? Cam multe kilograme. Oare la ce să renunț?”

Ajung acasă cu toate cumpărăturile făcute și aliniez totul pe parchet. Realizez că am o groază de lucruri, moment în care mă panichez. La cantar au ieșit aproximativ 6 kg. Nu știu la ce anume să renunț și iau decizia de a lua totul cu mine. Termin bagajul la ora 12 noaptea și mă bag în pat. Ochii sunt ca de bufniță, iar corpul este super agitat și activat. Reușesc însă să dorm câteva ore.

Ziua 0 – 28 Mai: București – Zaragoza – Pamplona Gara Pamplona – Catedrala Pamplona – Cizur Menor (7.84 km/112 m+) (Pe harta: 5 km) 4.30 AM

La 4.30 sunt în picioare, foarte emoționat de ce urma să fac. Prind un superb răsărit în zona Băneasa în timp ce mă îndreptam spre aeroport cu autobuzul. Pe ruta ce urma să zbor, București-Zaragoza, era prezentă toată lumea cea pestriță. În aeroport, o persoană de sex feminin, etnie rromă, se certa de zori cu cei de la check-în pentru că nu era lăsată să treacă cu o sacoșă de rafie plină de… păstăi. Încă de la decolare simt un gol în stomac ce nu se manifesta de la zbor, ci de la singurătatea ce va urma pentru următoarele două săptămâni. Ajuns aproape de aterizare, observ de la circa 1000 metri pământul arid al Spaniei, ceea ce mă sperie. E semn de secetă și mult soare.

La control pașapoarte, un copil de oboseală se aruncă pe burtă și se pune pe un plâns cu lacrimi de crocodil. Apoi se ridică și fuge la a lui mamă. În acel moment m-am văzut pe mine în ziua X pe traseu, tăvălindu-mă în suc propriu. Horror!

La ieșirea din aeroportul Zaragoza am reacționat precum în gif.-ul cu John Travolta. Nu știam încotro s-o iau. După o scurtă plimbare cu autobuzul până la gară din Zaragoza, prind la mustață trenul către orașul de pornire pe traseu, Pamplona.

În tren scot lista cu refugii/hosteluri (spanioală: albergue) și încep să sun la toate. Nici un loc liber, iar la telefon nu vorbește nimeni în engleză. Semn rău! Așa că, deși nu era programat, aleg un hostel la 5 kilometri de Pamplona.

Încep o alergare haotică, plină de emoții și furnicături, spre centrul orașului pentru a pune prima ștampilă pe pașaportul pelerinului de la Catedrala din Pamplona. Tânăra de la ghișeu îmi spune un timid “Buen Camino” și-mi zâmbește.

La ieșirea din Catedrală văd scoica! Primul semn. Semnul că sunt pe traseu. Pe Camino de Santiago! Zâmbesc, mă luminez, răsuflu ușurat. Urmează o explozie de endorfine.

Continui alergarea pe străduțele orașului unde, fiind vineri seară, toată suflarea orașului a ocupat centrul pentru diverse activități de weekend. În jur se aude o gălăgie peste limitele admisibile. Spaniolii sunt un popor viu, gălăgios, hiperactiv, al cărui sânge fierbe la propriu. Mă simțeam precum un taur scăpat de sub control de la cursele de tauri din Pamplona ce se țin în fiecare an în luna Iulie pe străzile orașului, în cinstea Sfântului Fermin sau Sanfermines, cum îl numesc localnicii. Avea să fie un drum lung! După 3 kilometri prin oraș și 5 din traseu mă opresc la primul hostel la care am reușit să fac rezervare. Hostel de Maribel Roncal din orașul Cizur Menor.

Întru în contact cu primii pelerini. Niște austrieci ce erau distrați de la berea transpirată, nelipsită de la masă. Sunt întrebat de ale mele origini și cât am de gând să fac până în Santiago de Compostela. Le răspund că voi încerca să alerg întreg traseul într-un număr relativ scurt de zile. Toți de la masă încep să radă. Pe urmă liniște totală.

Intrat în camera de 11 paturi sunt lăsat să aleg unul din paturile de sus. Regula era ca cei cu o stare de sănătate bună să doarmă pe paturile de sus, iar cei accidentați sau foarte obosiți, pe paturile de jos. După un duș fierbinte și cu bagajul făcut ies în curtea hostelului unde constat ca…a început furtuna! Urc în pat și întru în cearșaful de tip sac de dormit, pe care-l și trag peste ochi. Somn!

Ziua 1 – 29 Mai: Cizur Menor – Zariquiegui – Alto del Perdon – Uterga – Muruzabal – Obanos – Puente la Reina – Maneru – Cirauqui – Lorca – Villatuerta – Estella – Ayegui – Irache – Monjardin – Los Arcos (61.69 km/1125 m+) (Pe harta: 63.8 km) 6.20 AM

Trezirea a fost bruscă, iar îmbrăcatul în ritm alert. Nu mai aveam stare. Așteptam momentul de prea multe luni. Arunc în apa o pastilă de electroliți cu magneziu, o beau shoot, mănânc o banană și salut lumea cu bine cunoscutul “Buen Camino!”. Nu mai gândesc deloc în ce m-am băgat. Dau inainte ca o locomotivă!

După o urcare susținută ajung pe un vârf de deal numit Alto de Perdon, unde se află un monument dedicat tuturor pelerinilor care străbat traseul și care arată direcția în care trebuie să mă îndrept.

Spre deosebire de terenul arid din zona Zaragozei, aici constat o explozie de verdeață care-mi bucură pupilele la fiecare pas. Nu este ceea ce am văzut din avion și mă liniștește.

Pe coborârea de pe deal, la contactul cu primele pietre de pe traseu, constat că am ales (aproape) greșit tipul de încălțăminte, specifică asfaltului. Nu mă sperie acest lucru. Gândurile mele sunt prea amestecate, este prima zi de alergare. Las endorfinele să mă inunde.

Temperatura este excelentă pentru alergare, soarele făcându-și prezența timid pe parcursul zilei. Pelerinii nu prea își fac simțită prezența pe traseu, simțindu-mă de multe ori foarte singur, fără urmă de om.

În ciuda potecilor pietruite, traversez o zonă deluroasă cu altitudini cuprinse între 400 și 800 metri.

Cu 6 kilometri înainte de destinația finală a zilei, orașul Los Arcos, întâlnesc și primul bocanc căzut la datorie, împodobit coresponzator și care zăcea pe o borna ce indica faptul că ești pe drumul cel bun.

Am simțit o ușurare enormă în momentul în care am ajuns la albergue-ul la care am plănuit să dorm și am constatat că sunt locuri. Primul lucru pe care l-am făcut și care urma să devină rutina zilelor de pe Camino, a 10 fost acela de a face duș fierbinte, de a spăla cele necesare pentru a doua a zi, de a pune dispozitivele la încărcat și de a caută un loc bun de mâncat. În interiorul alberguelui recunosc de pe traseu 2 koreeni, un cuplu frumos, proaspeți căsătoriți, care și-au planificat mai multe excursii prin Europa, printre care și Camino pe bicicletă.
Urma să ne întâlnim pe parcursul următorilor 200-250 kilometri, prin diverse albergueuri, cu diverse povesti de spus.

În camera în care m-am cazat am intrat în discuție cu un grup de 3 persoane din Polonia cu care am servit masa. Discutându-se despre mâncare, întreb o fată din grup ce anume i-a plăcut să mănânce în România. Mi se răspunde cu un entuziasm ieșit din comun: COLIVĂ!

După 1 minut de râs doar din partea mea, încep să explic în ce condiții se servește o astfel de “prajitură” și în memoria cui. Apoi îi explic lucrul cu ținutul decedatului 3 zile în casă (cum se facea inainte), lucru pe care refuză să-l înțeleagă. Spre final am aflat că ambele țări sunt fane ale sarmalelor și ardeilor umpluți.

După masă am plecat în căutarea unui magazin de unde să cumpăr banane și ciocolată pentru a 2 a zi. În magazin sunt certat de vânzătoare că pun mâna pe fructe, această sarcină intrând în responsabilitatea ei. La ieșirea din magazin îmi zâmbește și uităm incidentul. Urmează studierea hărților pentru ziua de mâine puțin stretching și somn.

Ziua 2 – 30 Mai: Los Arcos – Sansol – Torres del Rio – Viana – Logrono – Navarrete – Ventosa – Najera (56.25 km/771 m+) (Pe harta: 57.5 km) 6.34 AM

Încă neobișnuit cu trezitul devreme, plec debusolat, neștiind din ce direcție am venit în ziua precedentă. La aproximativ o oră de alergare îmi curgeau balele după o citrică, moment în care, la intrarea într-o curte observ un real punct de hidratare fără vânzător. Totul pe încredere. Iei ce vrei, plătești, iei restul și “Buen Camino peregrine!”. Aștept momentul în care se va întâmpla și la noi lucruri asemenatoare.

Ca și în ziua precedentă, fiind în regiunea La Rioja, peste tot pe unde vezi cu ochii este prezentă vita-de-vie. În cursul zilelor petrecute pe Camino am observat cât de bine este pusă la punct agricultura. Spaniolii nu lasă niciun petic de pământ necultivat/neîngrijit, lucrând totul până la cel mai mic detaliu.

Soarele deocamdată nu-și face de cap, lăsându-mi mintea limpede. La fiecare jumătate de litru de apă adaug o pastilă efervescentă de electroliți cu magneziu, pentru a preveni situațiile neplăcute.

Traversez râul Ebro, intru în orașul Logrono, în paralel cu un grup de liceeni alergători gălăgioși și-mi iau ștampila de la un infopoint și mă îndrept cu repeziciune către primul Pub ce-mi iese în cale pentru a servi o tortilla și un suc de portocale cu gheață. Pe urmă traversez orașul, și urmez direcția Sud-Vest către destinația finală a zilei, orașul Najera.

Despachetez totul, iar când să întru la duș, constat că am 2 bășici cât casa. Semn rău! Încep tratamentul cu Baneocin și Betadină. Poza cu seringi și sânge e prea scârboasă să o scot la aer. E suficientă cea de mai jos cu chiloții la vedere, rutina de pe Camino ce va urma pentru restul zilelor petrecute pe traseu.

După a doua a zi, greutatea rucsacului începe să se resimtă în zonă umerilor și a gâtului, dar este o durere suportabilă. Mai îngrijorătoare sunt bășicile.

În seară asta nu mă împrietenesc cu nimeni. Fiecare își linge rănile în tăcere, citește sau vorbește cu cei de acasă.

Ziua 3 – 31 Mai: Najera – Azofra – Ciruena – Santo Domingo de la Calzada – Granon – Redecilla – Viloria – Villamayor – Belorado (43.42 km/752 m+) (Pe harta: 44.2 km) 6.35 AM

A treia a zi pe Camino începe cu mult vânt și vreo 15 minute de ploaie, ceea ce nu mă sperie. Îmi place furtuna, atâta vreme cât nu este acompaniată de descărcări electrice, pentru că în câmpul ăsta deschis, nu prea ai unde te ascunde.

Este ziua în care m-am speriat cel mai tare de bășicile și rănile din tălpi și vedeam în fața ochilor un mare abandon. La fiecare pas simțeam cum picioarele înoată în adidași în suc propriu, produs de bășici. Entuziasmul dispare ușor, ușor. Îmi storc neuronii în căutarea planului B, plan ce întârzia să apară. În ziua anterioară am plâns foarte puțin din absolut nici un motiv. Astăzi, la fiecare pas alergat, plâng de durere, de nervi, de necunoscut, de singurătate. Este un nou gen de singurătate pe care nu-l descoperisem până acum. O singurătate
ce se va întinde pe sute de kilometri de necunoscut.

După o alergare din inerție ajung în orașul Belodaro unde mă cazez la albergueul A Santiago Belorado.

Plin de praf și ars de soare, dau pe gât un orange cu multă gheață și trec la dus și la tratarea rănilor de la picioare.

Revin în restaurantul albergueului unde servesc o minunată porție de calamari cu orez care mă readuce la viață.

Înainte să adorm încerc să găsesc un plan de rezervă pentru a continua să alerg și să nu mai pronunț în minte cuvântul “abandon”. Nu-mi trece nimic prin minte, singurele 2 variante fiind să renunț sau să iau liber una din cele 3 zile de rezervă. Nici gând!

Noapte bună!

Ziua 4 – 01 Iunie: Belorado – Tosantos – Villambistia – Epinosa – Villafranca – AltoMojapan – Rio Peroja – Alto Pedraja – San Juan – Ages – Atapuerca – Alto Cruceiro – Obaneja – Castanares – Burgos (50.6 km/612 m+) (Pe harta: 50.3 km) 6.27 AM

Înconjurat în cameră de un grup de koreeni sforăitori, somnul a fost pe departe ce mi-am dorit să fie. Dopurile de urechi sunt inutile în astfel de situații.

Încalț cu frică adidașii, îmi pun rucsacul în spate făcând loc altor dureri în zona gâtului și gândindu-mă cât de utilă ar fi fost asistenta tehnică pe parcursul traseului.

Pornesc într-o alergare anemică spre obiectivul pe care mi-l stabilisem înainte să adorm, orașul Burgos (via San Juan de Ortega).

Nelipsitul soare răsare, simțindu-i prezența pe bronzul acumulat în zilele precedente. E clar! Se anunța o zi interesantă.

Încep să prind din urmă pelerinii matinali, categoria pelerinilor care pleacă zilnic la ora 5 dimineață, pentru a termina devreme traseul, din cauza caniculei sau pentru a petrece cât mai mult timp pe zi meditând sau socializând cu ceilalți pelerini din albergueuri.

Bășicile din tălpi “apreciază” cel mai mult traseul plin de pietre pe care au avut onoarea de a alerga/de a urca susținut pe dealurile dintre Villafranca Montes de Oca și Altapuerca. Durerile sunt insuportabile, lacrimile din spatele ochelarilor de soare sunt nesfârșite, moment în care îl sun pe al meu frate și îi explic situația în care mă aflu. În această zi pelerinii pot fi numărați pe degete. Foarte puțini care erau pe traseu. Căldura este insuportabilă, apa caldă din bidon cu gustul de electroliți, părea a fi un ceai uitat într-o sticlă vreo 10 zile la
soare. Apa imi lipsește timp de vreo 3 ore.

Ajuns în dreptul aeroportului Burgos observ undeva în zare orașul. Părea foarte aproape, dar erau 10 kilometri de parcus pana la el sub un soare ce era perfect la verticală.

La albergueul municipal unde am decis să inchei ziua, primesc un pat langă…lift. Intimitatea și liniștea erau complet pierdute în neant.

Este o seară cu mult răsfăț. Mănânc pizza de parcă ar fi fost prima oară când văd așa ceva, spăl hainele la mașină de spălat, aproape că golesc un automat de dulciuri și conservele cu măsline sărate și, pentru prima oară, încep să calculez și să împart distanța rămasă pe zile. Au ieșit la numărătoare aproximativ 220 kilometri. Încă
vreo 500 rămăși.

Nu pot să împart pe zile, atâta vreme cât cazările și vremea sunt imprevizibile.

Urmează puțin foit în pat din cauza unei familii cu 3 copii gălăgiosi, care era în prima zi pe Camino, dar adorm repede.

Ziua 5 – 02 Iunie: Burgos – Tarjados – Rabe – Alto – Hornillos – Alto Meseta – San Bol – Hontanas – Acro San Anton – Castrojeriz (40.32 km/284 m+) (Pe harta: 40.5 km) 6.33 AM </4>

Dimineața la 6 fix se aprind toate luminile în cameră și urmează un haos total. Fiecare să ocupe dușurile, wcurile, chiuvetele și tot ce se poate ocupa. Mă strecor ușor printre pelerini, mă schimb, îmi mănânc banana, îmi beau electroliții și cobor la parter. Se anunță o nouă zi cu căldură din belșug.

La ieșirea din albergueul municipal zăresc catedrala din Burgos. O admir în toată splendoarea ei și mă minunez de ce erau capabili să construiască oamenii in trecut.

Începe alergarea nu tocmai plăcută pentru mine pentru că traseul Camino se desfășura paralel cu autostrada/o serie de drumuri naționale, asta aducându-mi aminte cu ce mă ocup la locul de muncă. Dar rămân plăcut surprins de modul în care proiectele de infrastructură au fost adaptate nevoilor pelerinilor, și anume, asigurarea continutății traseului în toate punctele de intersecție cu alte căi de comunicație, prin construirea de podețe, pasarele, pasaje etc. Jos pălăria spaniolilor!

În ciuda căldurii care s-a instalat, observ cum corpul începe să se adapteze, iar bășicile prezente încep să-și facă din ce în ce mai puțin simțită prezența.

La câțiva kilometri de Burgos, la un mers agale, zăresc un pelerin care făcea Camino având ca tovarăș de companie un măgar.

Alergând cu capul în jos și probabil cu bale la gură, pe un plat infinit, în dreapta mea zăresc un copac ce s-a încăpățânat să crească într-o imensitate și interminabilă câmpie. Probabil are și el o poveste, dar cine să o cunoască? Ne salutăm și îi promit că dacă suntem amândoi sănătoși, ne vom reîntâlni intr-o zi cu la fel de mult soare.

Soarele este la verticală și nu ai unde să te ascunzi. Continui alergarea, combinată cu mers alert deoarece apa este cam scumpă la vedere iar corpul îmi cam joacă feste. Se simt kilometrii, dar nu mă sperii. După câteva zile în care au fost câteva reprize de plâns nejustificat pe sub ochelarii de soare, acum privirea mi-e Zen, mintea limpede și simt cum mă integrez pe traseu, cum prind rădăcini. Prind curaj, prin încredere!

Câmpiile și dealurile pe care le străbat sunt pline de maci. De fiecare dată când îi văd pe traseu, îmi aduc aminte de o întâmplare din trenul de Brașov în care eram cu al meu frate și pe culoar era o doamnă cu copilul ce se uita pe geam și zicea la fiecare secundă: mamă, mamă, uite vaca, vaca, vaca, găina, vaca. După un timp, fratele vede și el pe geam un câmp de maci și începe: Mihai, Mihai! Uite mac, mac, mac…Privirea urâtă a copilului, de neprețuit!

În apropierea orașului ce avea să mă găzduiască peste noapte, Catrojeriz, zăresc o ruină a unei constucții din secolul XV. Pe stânga un comerciant binevoitor oferea contracost apă rece și fructe pelerinilor.

Ajuns în oraș mă îndrept către primul albergue pe care îl zăresc. Albergue Rosalia. Mă cazez și rămân uimit de vechimea lui și de câte povești poate fi încărcat. Parcă îmi vorbește.

Clădirea în care stăteam era veche de aproximativ 5 secole. Proprietarul îmi povestea cu mult entuziasm că unul din regii Spaniei a fost cazat în această casă. Îl cred!

În bucătăria albergului erau tot felul de fructe, legume și produse ambalate, puse la dispoziția pelerinilor, iar într-un colț al bucătăriei era poziționată o cutie pe care scria “donativo”.

În timp ce îmi întindeam rufele în curte, se apropie de mine un tip care vorbea foarte bine engleza și mă întreabă câți ani am și de unde sunt. Când îi spun că am 28 de ani el îmi răspunde ironic: Arăți de 50! Îl cheamă Jones și are 80 de ani. Este din Canada și este pe Camino împreună cu familia. El nu merge decât vreo 2-3 zile pe traseu, restul de zile îl petrece prin Europa, în așteptarea familiei de a termina traseul. Mă invită la masă. Nu pot să refuz. Sunt prea simpatici, iar o mâncare caldă împreună cu o familie minunată la masă, raiul pe pământ. Accept! Începem cu o rugăciune, ulterior cu multă liniște. Toată lumea abia respiră. O mâncare excelentă, după câteva zile de uscături și alte porcării. La masă era un alt canadian cu soția lui care nu făceau parte din neam, dar care fraternizau cu noi la aceeași masă. Mă întreabă de unde sunt și îmi răspunde că cel mai bun prieten al lui este din România, București, Giulești. Îl sună și îmi dă telefonul să mă dau drept de la Poliția Română și că l-am reținut din nu știu ce motiv. Urmează o conversație cu multe râsete într-o “romgleză” haioasă. După un pahar de vin, urmează o plimbare prin oraș, chiar dacă afară era cuptor. Castrojeriz, deși este un oraș uscat, a fost locul în care am găsit cea mai multă liniște și intimidate de pe întreg traseul. M-a trimis într-un alt secol, departe de jungla urbană și tot ce ține de ea. Știam că dimineața, acești oameni minunați cu care am pertrecut după amiaza vor deveni o amintire frumoasă pe “retina mea”, așa că adorm puțin cam trist.

Ziua 6 – 03 Iunie: Castrojeriz – Rio Odrilla – Alto Mostelares – Rio Pisuerga – Itero – Boadilla – Fromista – Poblacion – Villarmentero – Villalcazar – Carrion de los Condes (44.22 km/328 m+) (Pe harta: 46.4 km) 6.10 AM

După rutinosul ritual de dimineață, care includea printre altele și o banană și hidratarea cu electroliți, pornesc lăsând în urmă “albergueul unde a dormit unul din regii Spaniei”. După 3 kilometri de alergare, la cum se prezentau norii pe cer, presimt că voi avea parte de un răsărit excepțional. Așa a și fost! Cred că cel mai frumos răsărit care m-a salutat până acum. Nu mă mai săturam să-l privesc.

Fiecare celulă din corp funcționa la parametrii maximi. Nici un gând la kilometrii rămași, singurătatea nu mai era așa evidentă. Începeam să accept multe lucruri care mă speriau la început.

Singur pe o imensitate de câmp și inspirat din filmul Into the wild, las rucsacul jos și alerg spre aspersoare pentru a îndepărta din praful depus pe față și pentru a mai uita de arșița zilei. Totul decurge conform planului, însă platul începe să mă omoare, lucrând aceeași mușchi. Îmi este foarte dor de un deal, de un munte, de ceva care urcă, de ceva care coboară, de puțină elevație! Ah!

Toate câmpiile erau nelipsite de flori. Toate grădinile oamenilor atent îngrijite erau pline de flori. Culorile emană optimism, o stare de bine. Pentru iubitorii de flori, Camino pe timp de vară este raiul pe Pământ.

După mult plat, acompaniat de căldură și cam puțină apa pe traseu, ajung în orașul de destinație Carrion de los Condes. Scot telefonul și pornesc aplicația unde văd cazările și încep să le iau la rând. “Ocupat”, “ocupat”, “ultimul loc”! Primesc un pat la Santa Maria del Camino. Aici întâlnesc un american la recepție care a ales să stea câteva luni ca voluntar la acest albergue pentru că i-a plăcut foarte mult pe Camino și a decis să revină. Nu știe încă dacă se va întoarce acasă sau nu. Îi plac oamenii care vin pe Camino foarte mult. Pe viitor, am în plan să fac și eu lucrul asta.

După ce mănânc ceva încălzit și aproape uman (doar mâncare uscată!), mă întorc la albergue unde știam că voi lua parte la un moment special. Măicuțele care au în administrație albergueul municipal au promis un moment artistic memorabil. Așa a și fost! Fiecare pelerin a primit o carte cu versuri ale unor melodii internaționale, precum “Azzurro” și “Guantanamera” și în câteva minute ne-am pus pe cântat. A urmat un moment foarte delicat pentru mine, și anume să vorbesc în public, în fața unor oameni din toate colțurile lumii și să prezint motivele pentru care mă aflu pe traseu. Fiecare dintre persoane avea câte o problemă mai mult sau mai puțin apăsătoare, de la familii pierdute în accidente până la neînțelegeri în familie și încercarea de regăsire de sine. La finalul prezentărilor au urmat îmbrățișări peste îmbrățișări și lacrimi sincere. Un moment frumos care mi-a muiat picioarele, precum crampele din timpul curselor.

În camera cu vreo 10 suflete unde urma să-mi petrec noaptea, văd o tânără nu tocmai pricepută în tratarea basicilor (erau mult mai nasoale ca ale mele pentru că umbla cu bocanci foarte rigizi pe un traseu plin de pietre și cu temperature de 35 de grade!) și am ajutat-o să le trateze. Înainte să adorm apar în cameră 2 pelerini întârziați, 2 englezi la vreo 60 de ani, care fac o gălăgie de nedescris și care miros din toate încheieturile, niciunul din ei nefăcând dus. De astfel de momente tot ai parte pe Camino, dar încerci să le eviți/ignori cum
poți.

Ziua 7 – 04 Iunie: Carrion de los Condes – Calzada Romana – Calzadilla – Rio Cueza – Ledigos – Terradillos – Moratinos – San Nicolas – Sahagun – Calzada de Coto – Bercianos del Real Camino (50.14 km/269 m+) (Pe harta: 50.4 km) 6.10 AM

Ziua a 7 a începe pe o răcoare plăcută. După o alergare scurtă intru în orășelul Ledigos și iau cu asalt primul aprozar care-mi iese în cale. Cumpăr 2 banane iar vânzătorul, văzându-mă transpirat și agitat, mă întreabă unde vreau să ajung azi. Îi spun într-o spaniolă stâlcită că vreau să ajung în Bercianos del Real Camino, iar el, cu o privire speriată îmi spune: You crazy Camino!

Evit pe cât posibil să alerg pe poteci pietruite și unde traseul este paralel cu drumul național, aleg să-mi continui drumul pe partea carosabilă.

Deși căldura mă iartă, durerea spatelui și a unei glezne, rutina platului, în combinație cu somnul prost de prin refugii și cu mâncarea uscată duc spre un blocaj psihologic urmat de un plâns copilăresc. Starea de echilibru a sărit din toleranțe. Încep să dea năvală gândurile negre care mă trag în jos, mă încetinesc, mă spală pe interior.

Ajuns în orașul Sahagun, mă opresc la un centru turistic pentru a-mi lua o ștampilă pe pașaport. Am profitat la maxim de un fotoliu de la intrare timp de 15 minute. Simțeam cum praful de pe corp da năvală în interior. Eram îmbibat de traseu, de dureri, de tot ce înseamnă Camino pentru un pelerin. Mă ridic și-mi umplu de la baia centrului turistic sticlă de apă și pornesc spre destinația finală a zilei.

Între timp norii se sparg și căldura da năvală brusc. Se amplifică durerile gleznei și încep să urlu (pe interior). Ajuns la hostelul municipal, constat la intrarea lui că s-a format o imensă coadă de pelerini care nu lasă impresia să se miște deloc. Îmi încerc norocul la un hostel privat cu 8 locuri unde ca prin minune prind ultimul loc.

Prima impresie pe care mi-o lasă orașul Bercianos del Real Camino este acea de oraș părăsit de sute de ani, fără pic de viață în el, căldura amplificând această senzație deloc umană.

După o conversație interesantă cu niște americani de origine grecească, veniți să colinde Europa, mă ocup de spălatul hainelor și de tratatul bașicilor. Ulterior, în timp ce-mi masam glezna stângă observ că e puțin umflată iar durerea nu mă lasă deloc. Îmi pun compresiile și mă bag la somn. În cameră dorm cu niște francezi, care, spre dimineață constat că au fost cei mai sforăitori oameni întâlniți până acum pe traseu.

Ziua 8 – 05 Iunie: Bercianos del Real Camino – El Burgo Ranero – Reliegos- Mansilla – Villarente – Arcahueja – Valdelafuente – Alto del Portillo – Puente Castro – LEON (44.57 km/210 m+) (Pe harta: 46.7 km) 6.09 AM

Ziua începe cu un pesimism ieșit din comun, unde durerea gleznei era la ordinea zilei. Plăcerea dispăruse complet. Este ziua în care ajung la jumătatea traseului și parcă vreau să mă întorc acasă. O zi fără nici un deal, colină, ridicătura, nimic. Platul mă omoară. Vreau munți, vreau să lucreze și alți mușchi. Nu sunt deloc pregătit pentru distante orizontale.

Îmi sun fratele și încep să mă descarc, să înjur, să spun că nu mai vreau. Negociem să-mi iau cazare la un hotel în centrul Leonului, fără de pelerini sforăitori, fără de nimic. O cameră doar pentru mine. După multe nopți dormite fără de intimitate apreciez cu adevărat locul unde urma să iau o zi de pauză. Da, o zi de pauză, după multe negocieri cu mine și multe calcule aritmetice în care împărțeam kilometrii rămăși, zilele și durerile.

Fără nici un chef de a mai imortaliza peisajele de pe traseu ajung în Leon și mă cazez. Aflat în cameră singur, îmi iau lucrurile să mă schimb și mă duc la baie. După câteva secunde realizez că o pot face și în cameră pentru că sunt…SINGUR! Din frigiderul hotelului pun stăpânire pe o pungă de gheață și începe răsfățul. Constat că a mea gleznă suferă enorm și decizia de a mai dormi o noapte la hotel e profund apreciată. Iau antiinflamatoare, masez, dau cu cremă pentru traume și aștept…aștept o minune.

Trag jaluzele și închei ziua fără remușcări. Urmează un somn adânc, fără de prea multe gânduri.

Ziua 9 – 06 Iunie: PAUZA

M-am trezit în jur de ora 9 și constat că a mea glezna s-a mai dezumflat. Continui treaba cu gheața și ies să mănânc ceva hipercaloric. Iau cu asalt Burger King-ul care era peste drum și cumpăr un meniu XXL.

Urmează o plimbare prin centrul Leonului, după care mă întorc la gheața de la hotel. Încep iar să mă agit cu gândul că a 2 a zi dimineață reintru pe traseu.

Ziua 10 – 07 Iunie: LEON – Alto Cruceiro – La Virgen – Valverde – S. Miguel – Chozas de Abajo – Mazarife – Villadangos – S. Martin – Villavante – Hospital del Orbigo – Santibanez – Alto S. Toribio – Astorga (48.24 km/359 m+) (Pe harta: 46.8 km) 6.32 AM

Mă despart cu emoții mari de patul ce m-a găzduit și merg mai departe. Traseul intersectează o multitudine de căi de comunicație, iar continuitatea acestuia este asigurată prin fel de fel de pasarele, podețe, pasaje etc. Poteca traseului, spre “incantarea” mea, continuă pe mulți kilometrii în paralel cu drumurile naționale.

Deși durerea din gleznă este încă prezentă, aceasta a scăzut în intensitate cu mult iar bășicile au dispărut aproape în totalitate. O speranță în capul meu dă naștere dintr-o dată. Destinația zilei este orașul Astorga, însă mai este de tras până acolo.

Părăsesc asfaltul și urmează un drum plin de praf. Rămân fără apă iar pentru o bună bucată de traseu, dar starea de bine rămâne de neclintit.

Ajuns “in the middle of nowhere” răman plăcut surprins de o așezare nonconformistă făcută de 2 tineri care întreprind un mic business în interesul pelerinilor. Aceștia servesc fructe, fresh-uri și alte băuturi reci, precum și cafea. Sunt mană cerească pentru un pelerin însetat ca mine.

Ajuns în orașul Astorga iau cu asalt un supermarket de unde cumpăr toate prostiile și mă pun la masă. Hostelul este plin de un grup de italieni care sunt hiperenergici și gălăgioși. Mi-au adus aminte de spaniolii de pe străzile Pamplonei. Simpatici toți latinii, ce să mai!

Pe pereții bucătăriei observ traseul Camino de Santiago, unde aferent fiecărui oraș este desenat un fel de mâncare/un aliment, cel mai probabil reprezentativ/ă pentru acel oraș.

Sunt din ce în ce mai aproape de Santiago și asta îmi oferă încredere. La hostelul la care stau toată lumea este agitată, fiecare făcând câte ceva. Italieni gălăgioși pregătesc cina, koreeni meticuloși așteaptă să termine mașina de spălat, englezi leneși zac întinși în curtea hostelului.

Îmi torn un suc de portocale într-un pahar peste care arunc 2 cuburi de gheață și încep să navighez pe internet în căutarea destinației următoarei zile.

Deși pare la fel de părăsit, ca și toate celelalte orașe întâlnite, Astorga este un oraș foarte curat și îngrijit. Păcat că nu am tragere de inimă să iau la pas toate aceste orașe. Energia este pe terminate și încerc să economisesc cât pot de mult.

Ziua 11 – 08 Iunie: Astorga – Murias de Rechivalda – Castrillo – Santa Catalina – Ganso – Rabanal – Foncebadon – Cruz de Ferro – Manjarin – Alto Altar – Acebo – Riego de Ambros – Molinaseca (46.34 km/739 m+) (Pe harta: 45.5 km) 5.52 AM

Ziua începe cu o perdea de ceață ruptă parcă din filme. Un mesaj primit de la Orange pe telefon îmi face ziua.

Începea cam așa: “Bine ai venit în Spania! Tarifele sunt….”. Pe cuvântul tău?! Zac în suc propriu de atâtea zile, am văzut aproape toate meleagurile Spaniei la pas și tu-mi spui Bine ai venit?! Jos pălăria!

Traseul continuă cu urcări și coborâri ușoare iar răsăritul acompaniat de răcoarea de afară fac din alergat o adevărată plăcere.

Ajuns în orașul Rabanal del Camino opresc într-un bar pentru a lua ștampila și 2 banane și observ leul românesc, semn că nu sunt singurul român pe traseu. Din păcate sau din fericire, nu m-am întâlnit cu nici o persoană vorbitoare de aceeași limbă.

Urcarea continuă să fie una susținută, traversez orașul Foncebadon și ajung la Cruz de Ferro.

“Cruz de Ferro (Crucea de Fier) se află pe un platou din Muntele Irago și reprezintă cel mai înalt vârf al drumului spre Santiago de Compostela, 1495 m. Este cel mai modest și mai impresionant loc de pe Camino. Pe un mare morman de pietre, pe un par de stejar, se află o cruce de fier (originalul se află la Museo de los Caminos din Astorga). Istoria apariției acestui loc este învăluită în mister. Se spune că a fost fie un indicator de drum, fie un altar închinat zeului roman Mercur, protectorul călătorilor și al drumeților, fie o piatră de hotar ce delimita teritoriile. Mai târziu, a fost preluat de creștini…astfel încât, de 1000 ani, există tradiția ca pelerinii să depună la picioarele acestei cruci o piatră, o piatră adusă de acasă și purtată de ei pe drumul spre Santiago. Este un gest simplu dar încărcat de semnificații, de eliberare a poverii sufletești, de a lasa aici grija, durerea și orice apăsare.

Piatra este simbol al permanenței și al durabilității; totodată, e asimilată apăsării sufletești, care ne macină, greutăților pe care, bieți Atlasi, le ducem pe umeri încărcați de obidă…gestul de a duce cu tine o piatră, luată de acasă, unde e normalitatea și confortul vieții pe care o trăiești, de a o purta sute de kilometri, pe acest drum pe care, prima data renunți la orice gram în plus, și de a o lasa la picioarele crucii, printre alte mii de pietre, semnifică sacrificiul, purificarea, renunțarea, catharsis.ul fără de care nu poți spera la o nouă viață, la un nou eu, la liniște, la seninătate-făcând aceleași lucruri mereu, nu te poți aștepta la alt rezultat.”

De aici peisajul se schimbă complet iar ochii îmi sclipesc după niște munți puțin înzăpeziți. Nu voi ajunge la ei din păcate, dar am scăpat de plat. De acum dealuri și munți de mică altitudine.

Potecile de pământ sunt pansament pentru gleznele încercate de rutina pietrelor de pe platul ce a trecut.

Urmează coborârea spre orașul Molinaseca, destinația zilei. Pe drumul paralel cu poteca trec la fiecare minut bicicliști de șosea în mare viteză. Drumul pare a fi făcut doar pentru ei.

Hostelurile construite din piatră brută, întâlnite pe coborâre, par a fi teleportate pe traseu direct din alpii austrieci. N-avem timp de oprit. Traseul se desfășoară în continuare pe poteci accidentate care sunt o adevărată bucurie pentru mine. În sfârșit îmi mișc corpul în toate direcțiile.

Ajuns în Molinaseca, în drumul spre hostel dau peste berăria Gambrinus. Jur că dacă era deschisă in ziua respectivă, petreceam cel puțin o zi acolo, dar n-a fost să fie.

Pentru prima oară pe traseu îmi spăl adidașii. Proastă decizie de a nu o face până acum, trăind cu gândul că îi voi duce până la final cu tot praful de pe traseu, praf ce în combinație cu transpirația, a făcut ravagii tălpilor.

Când am intrat în oraș cu greu m-am abținut să nu îmi bag picioarele în râu. M-am gândit să rezolv mai întâi problema cu cazarea și pe urmă să mă întorc la un mic răsfăț. Și ce mai răsfăț!

Servesc o salată de vară și un fresh de portocale, pentru că altceva nu intră și mă îndrept din nou spre cazare unde îmi pregătesc rucsacul pentru a 2 a zi.

Ziua 12 – 09 Iunie: Molinaseca – Ponferrada – Camponaraya – Cacabelos – Pieros – Villafranca –Trabadelo – Portela – Vega de Valcarce (47.47 km/546 m+) (Pe harta: 47 km) 5.36 AM

Planuri mărețe pentru ziua de azi. Trebuie să ajung într-un orășel situat între niște dealuri înalte și împădurite, zonă ce seamănă puțin cu Valea Jiului sau Oltului. Alergarea a devenit o reală plăcere. Kilometrii rămăși până la destinație sunt din ce în ce mai puțini. Nu mai împart nimic pe zile, ore, răni, dureri. Totul se rezumă doar la alergat. Plăcerea de a alerga! Traseul intersectează o multitudine de zone viticole foarte bine puse la punct.

Păcat că nu e toamnă că tare aș fi mâncat un strugure!

Pe traseu întâlnesc 2 bicicliști care mă întreabă unde pot găsi apă. Le răspund ironic că vom afla împreună în timp ce parcurgem din traseu. Se privesc reciproc și pleacă nedumeriți. Cu un echipament foarte rudimentar, dar cu o voință de fier au multe sute de kilometri parcurși deja și par într-o formă de zile mari. Poza de mai jos dovedește faptul că se poate să-ți împlinești un anume vis chiar și cu un buget redus. Voința să existe!

Lucrând în domeniul construcțiilor, nu pot să nu observ simbolul traseului Camino de Santiago reprezentat de scoică, la intrarea/ieșirea dintr-un tunel. Cinste proiectanților care au luat în calcul treaba asta.

Traseul continuă printr-o depresiune, paralel cu drumul național. Nici un pelerin de ore întregi. Cred că s-au oprit toți la amiază. Din spate se aud motoare diesel la un nivel destul de ridicat. Apar 3 tractoare nemțești de epocă, fiecare tractând câte o rulotă. Claxoane, zâmbete și Buen Camino! Mergem mai departe!

Îmi continui deplasarea și peste câțiva kilometri mă opresc, ceva stârnindu-mi curiozitatea. Mă apropii ușor și trag cu ochiul prin gard. Ce să fie oare? Un cimitir la suprafață, cu sertare suprapuse. Aha! Deci așa își țin spaniolii pe cei dragi trecuți în neființă. Ciudat…

Ajuns în orașul de destinație, constat că hostelul unde sunt cazat este poziționat sub un viaduct.

După un duș de zile mari și spălatul hainelor îmi fac planul de bătaie pentru mâine. Mă așteaptă o zi cu ceva diferență de nivel și cu elemente necunoscute. În plus, nici vremea nu pare prea bună. Merg prin oraș să caut ceva de mâncare, niște aspirine de la farmacie și mă întorc la somn. N-are ce să fie rău a 2 a zi. Sunt aproape de final.

Ziua 13 – 10 Iunie: Vega de Valcarce – Herrerias – La Faba – Laguna de Castilla – O’ Cebreiro – Linares – Hospital – Fonfria – Biduedo – Filloval – Triacastela (33.27 km/929 m+) (Pe harta: 34.8 km) 6.15 AM

Ca de obicei plec primul de la hostel, nu înainte de a-mi mânca banană și a bea sticla de electroliți, continui traseul prin depresiune, întâlnind la fiecare pas o serie de viaducte înalte. Începe să se lase ceața și constat că cele mai frumoase peisaje de pe Camino vor fi ratate din pricina acestui fenomen meteo. Bine că nu plouă…deocamdată.

După multe zile în care nu am știut cum să fug de căldură, acum ceața, frigul și oboseala îmi intră în oase.

Palmele se umflă ușor și parcă simt nevoia și de mănuși.

Trecut din provicia Leon în provincial Galicia observ brusc cât de îngrijite par a fi semnele de pe traseu.

Bornele kilometrice, la început interesante, cu precizie de 1 metru, încep să fie enervante spre sfârșit, pentru că le întâlnești din 200 în 200 de metri. Provincia Galicia este foarte verde și deluroasă. Seamănă cu Satul Măgura din Piatra Craiului. O plăcere să alergi pe ale ei poteci mărginite de copaci care își spun povestea de sute de ani.

Urcarea ia sfarșit in orașul O’Cebreiro. Deși se află la aproximativ 1300 metri altitudine, orașul O’Cebreiro îți lasă impresia că ești undeva în niște munți înalți, pierdut de tot de civilizația urbană. Orașul este complet construit din piatră brută și pare neclintit de sute de ani. Păcat că nu pot zăbovi aici decât pentru un fresh de portocale. Este un mare dezavantaj să fii limitat cu timpul. Faci totul pe fugă, la propriu și figurat.

Privirea mea pierdută și obosită spune că n-am mai dormit bine de când am început traseul. Pe zonă asta am făcut multe filmulețe care nu pot fi date însă spre vizionare pentru că au conținut explicit, prostindu-mă la fiecare pas. De aici mai sunt în jur de 150 de kilometri!

Explozia de verde îmi încântă pupilele și plămânii și mă face să uit de orice. Sunt gol pe dinăuntru și mă sperie gândul că voi ajunge la final. Îmi vine să trag de timp, să lungesc un pic distanța. Parcă nu-mi mai doresc așa mult să ajung în Santiago. Parcă emoțiile dispar și nostalgia da năvală peste mine. Sunt pe traseu, în prezent, însă văd totul la timpul trecut și mă întristează. Alerg mai departe!

Acest castan întâlnit lângă poteca traseului are în jur de 800 de ani, 8,5 m perimetru și 2,7 metri diametru (am citit pe o plăcuță). L-am luat în brațe, normal! Astăzi mă opresc foarte devreme pentru că vreau să stau să meditez asupra traseului. Nu vreau să mă mai grăbesc deloc. Pot spune că am timp destul.

După ce mă opresc la un hostel din Triacastela îmi sun fratele să discut ultimele noutăți. Mă sfătuiește că, odată ajuns în provincia Galicia, să mănânc octopus/pulpo/caracatița.

Mă duc la primul bar care-mi iese în cale și constat mulțumit că au ce le-am cerut. Pentru prima oară cred că m-am descurcat excelent. A fost bun la gust, dar nu prea aș mai încerca pe viitor. Nu este pe gustul meu.

Ziua 14 – 11 Iunie: Triacastela – Lusio – Samos – Calvor – Sarria – Vilei – Barbadelo – Morgade – Ferrerios – Alto Momientos – Mercadoiro – Vilacha – Portomarin
(46.79 km/720 m+) (Pe harta: 42.5 km) 6.05 AM

Din cauza oboselii, chiar după 100 de metri alergați o iau pe alt traseu, complementar, care este mai lung cu 7 kilometri față de cel inițial. Se pare că decizia a fost una bună deoarece zona era destul de sălbatică și frumoasă, fără urmă de pelerini. Mă îndrept cu pași repezi către orașul Sarria, locul de unde mulți “pelerini” încep traseul Camino doar pentru a obține Compostela (câmp de stele) la sfârșit (este nevoie de minim 100 de kilometri de parcurs pentru a obține certificatul de pelerin).

Dimineața este una superbă, de vară, a căreia răcoare îmi mângâie plămânii în timpul alergării.

Deși aveam în gând să alerg până în Santiago în această zi superbă, am luat în calcul faptul că nu am unde să-mi pun ștampilele pe pașaport pe timp de noapte. Păcat! Era un ultramaraton senzațional.

Ajuns în Sarria am parte de un mare șoc, șoc pe care trebuia să-l pregătesc din timp. Pe cei 600 de kilometri parcurși deja, pe poteci întâlneam pelerini foarte rar, aceștia fiind puternic împrăștiați pe traseu. Din acest punct parcă a dat cineva drumul la o conductă de “pelerini” extrem de gălăgioși, turiști de weekend care nu înțeleg în fel și chip ce se petrece pe acest traseu. Este foarte ușor să deosebești pelerinii care vin de la sute de kilometri de cei care încep din orașul Sarria. Și nu, nu este o frustrare. Este o constatare enervantă. Spre exemplu, în acest oraș observ un korean pe care-l voi vedea încă de vreo 4 ori pe traseu până la sfârșit, într-o stare foarte proaspătă. Și nu, nu aleargă. Sunt taxiuri special pentru pelerini pe ruta asta.

Cum am mai spus, oriunde te-ai afla pe traseu, nu ai cum să nu observi flori. Florile sunt prezente peste tot. Îți bucură retina și mirosul la fiecare pas.

Destinația zilei este orașul Portomarin. Ca să intri în oraș trebuie să traversezi râul Mino iar intrarea efectivă în oraș se face pe niște trepte. Senzația este aceea de cucerire a orașului după un drum lung străbătut. Așa și este!

Ajuns la cazare constat că sunt prima persoană, mirarea fiind foarte mare pentru că pe traseu a explodat numărul de pelerini (sau “pelerini”).

Intru să fac un duș iar de pe hol o aud pe recepționistă cum prezintă hostelul și altor pelerini. Când să ies din cabină de duș observ în fața mea 2 femei la vreo 40 de ani care se holbează la mine și eu la ele. Am înțeles și de ce după ce am ieșit de la baie. Făcusem duș la femei. Se mai intamplă, oboseală e de vină.

Îmi reîncarc bateriile cu niște proteine și cu un nelipsit suc de portocale cu gheată, fac un mic calcul și-mi ies la socoteală vreo 90 de kilometri rămași. Sunt mai mult decât în grafic, ceea ce mă face să nu mă grăbesc deloc.

Aș rămane aici o veșnicie.

Ziua 15 – 12 Iunie: Portomarin – Monte San Antonio – Gonzar – Hospital – Sierra Loginde – Ligonde – Eirexe – Portos – Palas de Rei – Casanova – Coto – Melide – Boente – Portela – Ribadiso – Arzua – Burres – A Salceda (64.41 km/1233 m+) (Pe harta: 61.8 km) 6.10 AM

Nerăbdător să intru pe traseu, în dimineața asta pierd aproximativ 15 minute prin oraș în căutarea traseului. Am crezut că o iau razna. Din starea Zen trecusem la extrema cealaltă pentru moment. Nu înțelegeam pe unde trebuie să merg. Nu mă ajuta deloc GPS-ul. 2 pelerini matinali mă informează că pentru a intra pe traseu trebuie să cobor treptele de la intrarea în oraș și să fac dreapta. Mda! John Travolta a lovit din nou.

Pe ultimii 150 de kilometri există foarte multe poteci peste care s-au format tuneluri/bolte din crengile copacilor, lucru care dă o dinamicitate incredibilă în timpul alergării, amplificând fiecare simț.

Începe ploaia, dar nu mă sperie deloc. Chiar mă bucură. Mă spală de sarea din ochi. Pot spune că am avut noroc cu ploaia în toate zilele petrecute pe traseu. Am ales cu atenție traseul în funcție de statisticile anuale privind vremea. S-a nimerit în proporție de 98%.

Pe ploaia asta cântam într-o alergare nebună și fără sens refrenul melodiei Zob – Cântec de dragoste:

“Cine ești, cine sunt, ce mai beau, ce mai cânt?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot să mint?
Cine sunt, cine ești, oare mă mai iubești?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?”

Se oprește și ploaia și îmi sare în ochi borna pe care am numit-o eu “borna maraton” care îmi spune că mai este un singur maraton de parcurs până la final. Am luat-o în brațe, va jur!

Am un nod puternic în gât că au dispărut kilometrii “cum ai clipi” și traseul a devenit așa frumos încât cu greu îmi vine să mă despart de el. Senzația este extrem de ciudată și nemaiîntâlnită.

Am luat decizia de a lasa pe a 2 a zi ultimii 28 de kilometri din traseu. Nu are rost să mă grăbesc. Mai vreau să dorm o noapte pe traseu. Mai vreau să mă trezesc încă o dată foarte devreme cu gândul că mai am de alergat.

Vreau! Și asta fac. Mă opresc în Salcedo, la 28 km de Santiago, după o zi nebună cu 65 de km alergați cu zâmbetul pe buze.

Proprietarul hostelului mi-a povestit că în 1996, când era în armată, a alergat semimaratonul pe plat cu un timp de 1h08min ceea ce e senzațional! Tind să-l cred…

Camera în care stau are 5 paturi. Eu și 4 franțuzoaice. Da, 4 femei! Trecute de 50. A fost o noapte plină de sforăituri, bășini, râgâieli și multe gesturi extrem de testosteronice. Și nu, nu de la mine, ci de la ele. Am descoperit și această latură a femeii.

Ziua 16 – 13 Iunie: A Salceda – Alto de Santa Irene – Pedrouzo – Amenal – Aeropuerto – Labacolla – Vilamaior – Monte Gozo – San Marcos – San Lazaro – SANTIAGO DE COMPOSTELA (27.42 km/443 m+) (Pe harta: 28.3 km) 5.54 AM

La ora 6 încep alergarea pe beznă și ploaie măruntă, pe un traseu ce m-a purtat prin niște fantastice păduri. Mă grăbesc să ajung cât pot de repede în Santiago pentru a-mi ridica certificatele de final și pentru a prinde slujba de la ora 12 care se ține in numele și cinstea pelerinilor care termină traseul.

Pe la ora 8.45 încep coborârea de pe Monte Gozo și în aproprierea orașului Santiago dau tare muzica în căști și pun pe repeat melodia “Robin and the Backstabbers – Vânătoarea Regala” cântând în mod obsesiv versurile:
“Hai, ia un gât de vodkă și un pumn de aspirină
Undeva în cap mi s-a stins o lumină
Am găsit fericirea-ntr-o noapte de vară
Acum n-am cum să mor, n-are ce să mă doară..”

Jos e un print screen din filmulețul cu care am imortalizat momentul. Pentru cei care știu melodia eram fix la partea cu “ooo OOO ooo!!!”.

În jurul orei 9.00 întru pe străduțele din Santiago într-o alergare nebună, cu lacrimi și transpirație în ochi, având în căsti aceeași melodie, toți pelerinii/turiștii uitându-se la mine că la urs. Am început să plâng pe ultimii 5 kilometri. Senzația era ca într-un film în care undeva în depărtare te așteaptă un elicopter să te scape de zombie de la sol, iar tu te străduiești cât poți de mult pentru a ajunge la el. Așa eram și eu. Alergam, plângeam, tremurăm, cântam, zâmbeam, trăiam…

Ajuns în fața Catedralei din Santiago, prima reacție a fost de a mă uita spre străduța din a carei direcție am venit iar în 2-3 secunde s-au derulat toate zilele petrecute pe Camino. N-am înțeles exact ce mi s-a întâmplat în acele puține secunde.

Transpirat, mă pun în fund cu spatele sprijinit de un zid, mă descalț și privesc în gol spre Catedrală. Am reușit!

Dacă pe întreg traseul am înțeles și trăit motivele pentru care e bine să faci singur acest traseu, aici, cum stăteam în fund și încercam să-mi reglez respirația, simțeam nevoia vitală de a lua pe cineva în brațe, de a împărtăși momentul, de a nu mai fi singur.

Dintr-un grup de turiști trecuți de 50 de ani se apropie o doamnă care mă întreabă de ce sunt așa transpirat și agitat și i-am răspuns zâmbit că am alergat din Pamplona până în Santiago. A fost un moment de liniște, după care m-a tras de mână să mă ridice și m-a îmbrățișat. Ulterior mi-a spus că mă înțelege și că a făcut și ea traseul în tinerețe.

Am stat preț de 30 de minute în fața Catedralei fără să schițez nici un gest. Gândurile sunt inexistente, busola nu funcționează deloc. Încotro s-o apuc? Mă îndrept către locația de unde să-mi ridic certificatul de pelerin, precum și certificatul de distanță, urmând ca apoi să mănânc o porție mare de calamari și la ora 12 să iau parte la slujba pelerinilor din catedrală, slujbă ce pur și simplu m-a dăramat din picioare. Un moment extreme de emoționant…

După slujbă mă duc în căutarea unui hostel și ulterior în căutarea unei beri reci. Da, berea pe care am primit-o ca cinste din partea unui dintre canadienii cu care am luat masa la albergueul Rosalia din orașul Castrojeriz, bere pe care i-am promis că o beau în cinstea lui atunci când ajung în Santiago.

Ziua 16 – 14 Iunie: Cu autobuzul din Santiago in Finisterre

Din Santiago până la Finisterre (Fin de Terre – Capătul Lumii) mai erau de parcurs aproximativ 80 de kilometri. Avionul de plecare era pe 15 Iunie. Nu aveam cum! Am înghițit în sec și n-am avut de ales. Am luat autobuzul pentru a merge la ocean. Am văzut oceanul pentru prima dată. Am rămas plăcut impresionat de această forță a naturii.

Sfârșitul acestei aventuri a fost însoțit de o imensă descărcare emoțională. Traseul în sine m-a supus unor încercări fizice, psihice și spirituale de care nu am mai avut parte până acum. Am învățat să jonglez cu răbdarea, singurătatea și durerea fiecărui pas. De răspuns, nu mi-am răspuns la nici o întrebare din interior. Din contră, mă întorc cu mai multe întrebări acasă. Dar nu-i bai! Urmeaza ceva la fel de frumos. Parcurgerea traseului Camino de Santiago, rută franceză, în alergare, a fost pentru mine o provocare ce m-a demontat piesă cu piesă, până la cel mai mic detaliu.

De aceea, pentru a reface puzzle-ul și pentru a mai răspunde unor întrebări rămase restante, am decis să parcurg, tot în alergare, rută portugheză ce se întinde pe o distanță de aproximativ 620 km și traversează

Portugalia de la Sud la Nord, din Lisabona, via Porto, până în Santiago de Compostela, Spania, orașul de destinație din Camino-ul tocmai povestit.

Așadar, în procesare…

By | 2018-02-08T17:15:57+00:00 15.10.2016|Today Running Squad|

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.